Istoricul localităţii

Vom porni înapoi pe firul istoriei, căutând începuturile comunei Şoimari. Drumul este anevoios însă, deoarece nu sunt prea multe documente scrise pe baza cărora să se facă afirmaţii certe. Începuturile se pierd în istorie, dar considerăm că zona nu poate face excepţie de la mersul istoriei.
Din antichitate oamenii au preferat pentru locuire văile apelor care le ofereau avantaje pentru hrană, circulaţie și apă necesară; din acest motiv credem că aceste meleaguri au fost locuite încă din epoca străveche, ele fiind martore la marele proces de etnogeneză a neamului nostru românesc, proces desfășurat pe întreaga întindere a spaţiului dacic.


În cele două văi principale ale Prahovei și Teleajanului, cu terasele lor largi cât și pe toată întinderea judeţului Prahova, oamenii au locuit neîntrerupt din cele mai vechi timpuri, cercetările arheologice și istorice dovedind continuitatea elementului autohton și legăturile sale cu populaţiile înconjurătoare.


Din cele mai vechi urme de viață omenească cercetate în mod sistematic, de pe teritoriul judeţului Prahova sunt cele de la Budureasca, Vadu Săpat, din paleoliticul mijlociu și cele de la Lapos, din paleoliticul superior, asemenea dovezi apar și în alte locuri din judeţ, chiar dacă sunt din perioade mai târzii ale epocii pietrei. În mod întâmplător au fost descoperite pe teritoriul comunei Şoimari mai multe toporaşe din piatră şlefuită aparșinând neoliticului târziu precum și epocii bronzului, când aceste unelte se foloseau încă pe scară largă. Aceasta dovedeşte că în această perioadă așezările omeneşti au devenit mult mai numeroase, mai ales după pătrunderea în aceste zone a populaţiilor de origine indo-europeană.
Tot din aceasta perioada datează și o statueta de circa 20 cm reprezentând, credem noi, o divinitate a fecundității și fertilității.


Continuitatea vieţii omeneşti pe aceste meleaguri a fost dovedită și de descoperirea pe Valea Geroasei, în punctul numit „Canepiste" a părţii superioare a unei rășnițe, apreciată de către regretatul profesor Nicolae I. Simache, întemeietorul și fostul director al muzeului judeţean de istorie din Prahova ca fiind dacică.

 

Denumirea actuală Şoimari apare în documente încă din iulie 14 1520, și cuprindea pe toţi locuitorii de sub malul dealului Şoimul răspândiți în două hotare: Hotarul de Sus, de-a lungul apei Lopatna Mică (Lopătnița) și Hotarul de Jos, pe apa Lopatnei Mari.
La confluența apelor Lopatna cu Lopatnița, Geroasa și Starcu a funcţionat un punct de vama - Vama Lopatnei menţionat în anul 1482, martie 23.
Legenda grăiește despre nevoia de şoimi ce trebuiau daţi Porţii Otomane de domnitorii țării. De aceea sunt așezati cu hrisov domnesc în toată moşia de la Şoimari şapte moşneni de încredere cu porunca prinderii şoimilor care aveau sălașuri în Dealul Şoimul și împrejurimi, creşterii acestora și trimiterea la soroc către curtea domnească.

 

Satul Măgura, aparținător comunei Şoimari, își păstrează denumirea de dealul ce străjuiește dinspre sud această localitate. Cuvântul „măgura" este de origine geto-dacă și înseamnă ridicătură rotundă de pământ. Toponimul „curmătura" îl întâlnim în multe localități din judeţ, precum și la noi, având sensul de deal care se întrerupe brusc.

Satul Măgura este aşezat la 4 km S - SV de centrul comunei. Documentar, teritoriul său a aparţinut satului Rătești, Atârnați, iar din anul 1968 a luat denumirea după dealul principal de aici, Măgura.

În cursul evului mediu și mai târziu, mulţi români din zonele de graniţă ale Transilvaniei trec munţii pentru a scăpa de dominaţia străină. Aşa cum arată cercetătorul Ştefan Mateș, „între judeţele Prahova și Buzău, din cele mai vechi vremuri până la 1845 a existat un judeţ deosebit Săcuieni (Saac), a cărui denumire vine de la populaţia românească emigrată din părțile secuilor, evident au venit și secui, care a fost colonizată pe acest teritoriu".
Aceştia au format sate proprii, dar de cele mai multe ori s-au stabilit alături de fraţii lor în așezări deja construite, cum sunt cele din vecinătatea noastră: Starchiojd, Posești, Târlești, Calvini, Apostolache, Popeşti, Ungureni, Podenii Vechi, etc.

Cu toate că românii transilvăneni fugiţi din cauza persecuţiei nu au găsit loc în obştea românilor din Şoimari să întemeieze un sat al lor, au rămas mulţi la noi, dovada ne stau numele de Ungureanu, care se mai găsește și astăzi destul de frecvent, mai ales în satul Măgura. De asemenea toponimul „pe Ungureanu" drum ce duce spre Ceptura, pe la hanul „cinci tei" de pe moşia Urlatenilor, apoi numele de Mocanu, Bajenaru, Bodeanu, toate aşezate la marginea vetrei de sat a obștei de atunci. Acestea dovedesc cu prisosinţă statornicia populaţiei de peste munţi la noi.

Existența străveche a localității noastre, viața românească incontestabil neîntreruptă pe aceste meleaguri, este atestată de câteva documente scrise ce nu pot fi negate.

În secolele al XIV-lea și al XV-lea numărul satelor este într-o continuă creştere. Cea mai veche aşezare din vatra actuală a comunei noastre a fost satul Ratești, care cuprinde o parte din satul Măgura de astăzi și o parte din satul Şoimari, mergând până la dealul Corbului și până pe Seciu.
Hrisovul dat la 01 august 1437 de Vlad Dracul la Târgoviște spune „A binevoit domnia mea, cu a sa binevoință, cu inima curată și luminată, și am dăruit acest preacinstit și a tot cinstit și cu frumoasa fata hrisov al domniei mele și slugilor mele, Nan și Tatul și Staniul, ce să le fie acest sat Ratesti de ocina și ohaba lor și copiilor și nepoţilor lor".

La acest document face apel Tudor al doilea vornic din Ratesti când, plecat fiind în pribegie în Transilvania lui Gabriel Bethlen, nobilul secui Beldi Kelemen, care deţinea mai multe proprietăți în Țara Românească, aflat în relaţii foarte bune cu Radu Voievod, Alexandru Ilies și Leon Voievod, prin înșelăciune pune stăpânire pe proprietățile vornicului, obținând cărți de proprietate de la domnii sus amintiţi. Revenit din pribegie, pentru a reintra în drepturile sale, Tudor merge până la Mehmet-Abaza pasa, peste Dunăre, care îl trimite cu carte la Matei Basarab pentru a judeca pricina în divanul țării. După mai multe înfățișări oamenii lui Beldi Kelemen având acte false și lipsiţi de probe au pierdut procesul, iar domnul hotărăște în 1633 împreună cu divanul ca Tudor să-și reia proprietățile „... pentru că sunt în vechi de la strămoși încă din zilele răposatului Vladu Voievod cel Bătrân când a fost cursul anilor 1437: și de atunci încoace au ţinut moşii, strămoșii și părinții lui Tudor Vornic aceste mai-sus zise ocine și hotare cu bună pace la toţi domnii și de la nimeni tulburare să nu aibă".

La 14 iulie 1520 Neagoe Basarab da la Târgoviște un hrisov prin care întărește ocinele unor moşneni din mai multe sate. Pentru prima oară, într-un document oficial este pomenit numele satului nostru: „Din mila lui Dumnezeu, Io Basarab Voievod și domn în toată Țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Basarab Voievod, da domnia mea această poruncă a domniei mele ... și lui Stoian să-i fie din partea lui Belet un ogor, pentru că l-a cumpărat pentru 60 de aspri. Iar după aceea a venit Stoian și Neagu de s-au unit s-au înfrățit părțile lor de ocină din Vesti și din Şoimari, ca să fie fraţi unul ca și celălalt. Iar cel ce nu va voi să țină întocmirea să fie volnic".


Cu privire la satul Şoimari există și o legendă care arată că de fapt locuitorii satului erau „șoimarii" adică prinzătorii de şoimi.
Această legendă a inspirat-o și pe poeta localnică Minerva Alexandrescu, învățătoare pensionară, care a scris „Legenda Şoimului" din care citez următoarele fragmente:

„............................
Aceşti şoimi erau vestiţi
Căci puteau fi folosiţi
La vânat de căprioare
Sau în bătălia mare.
Domnitorii de pe atunci
Trimiteau peşcheş la turci,
În plocoane silvic rupte,
Păsări pricepute-n lupte.
...............................
Vânătorii erau rari
Şi li se spuneau şoimari
Ori veniţi din alt olart
Cu hrisov la mână dat,
Ori din partea locului
Unde-i bine omului.
De atunci Şoimul s-a numit
Dealul ce l-au locuit,
Iar satul la poale aflat,
Pe trei ape răsfirat,
Şoimării au fost chemat."

După cum vom vedea legenda conţine şi o parte de adevăr. Într-o carte domnească din 3 mai 1792, Voievodul Nicolae Şuţu scria vătafului de Şoimari şi vătafilor de plai „... să fie şoimii mari şi frumoşi ca să poată trece la împărăţie, ... aşijderea, să fie volnic vătaful de Şoimari şi să apuce pe toţi oamenii care vor fi şezători pe moşiile plaiesesti şi în sat plăieşesc. Negăsind plăieşii să apuce pe oamenii care şed acolo, au să fie popa, au călugăr, au diaconi, au barsani, au măcar ce vor fi. Pe toţi să-i apuce slugă domniei mele ce scrie mai sus, să împlinească sămi după cum sunt oraduiti".
Darea şoimilor era o obligaţie anuală foarte veche, acest lucru fiind foarte clar scos în evidenţa într-un raport din 28 decembrie 1827 către Grigore Dimitrie Ghica, care spunea „...din vechime obiceiul este de a trimite pe tot anul de prin plaiurile ţării aceştia o seamă de şoimi la Ţarigrad, a căror cheltuiala a se face de când se găseşte mici, prin cuiburi şi până-i aduc şi-i fac teslim aici, în Bucureşti, să cisluiesc pă toate satele plaiului, ca o datorie a lor ce este".

Într-un hrisov dat de Mihai Viteazul la 9 ianuarie 1596 la Gherghita, marele domn întăreşte lui Staniul din Ratesti „... un vad de moară în satul Plătică (aşezare dispărută, lângă Izeşti), pentru că l-a cumpărat Staniul de la Mihnea şi de Stanciu şi fii lui Ureche şi părţile lor din apa Horizei, oricât se va alege, din hotar până la hotar, pentru 300 de aspri gata".
La 31iulie 1601, tot la Gherghita se întocmeşte un zapis privind vânzarea unor pământuri în care este amintită şi localitatea Cărbuneşti. 

Satul Şoimari este răspândit pe văile apelor Lopatna, Starcu, Geroasa, iar aceste sectoare au numele acestor ape. Șoimărenii le zic străzi; în zona pieţei de adunare a apelor unde sunt aşezate instituţiile comunei îi spunem centru. De aici în amonte pe şoseaua asfaltată îi spunem Strada Târgului. În aval, direcţia sud spre Ploieşti, la distanță de 2 km Strada Principală pe șosea și peste apa Lopatnei este mahalaua (sectorul Zăpodia - foştii clacaşi)


Satul Matiţă este amintit într-un zapis încheiat la 21 decembrie 1614.

 

Satul Lopatnița - declarat sat în 1959, în mod arbitrar de conducerea Raionului Teleajan, cuprinde fostul Hotar de Sus al comunității.


Din cele arătate mai sus reiese permanență vieţii româneşti pe Valea Lopatnei, înmulţirea aşezărilor omeneşti în evul mediu şi ca localitatea Şoimari împreună cu fostul sat Ratesti sunt cele mai vechi din punct de vedere al atestării documentare.
Prin Legea 2 din 14 aprilie 1864, Şoimării devine comună în a cărei se regăsesc cele 3 sate de astăzi:Lopatniţa, Măgura and Şoimari.
Din punct de vedere administrativ a aparţinut 1845 de judeţul Săcuieni, iar după desfiinţarea acestuia a trecut administrativ de Prahova.